Uneori sunt cuprinsă de tristeţi sfâşietoare...

...nu fără motiv, bineînţeles. Şi atunci, dintr-un motiv straniu, sau poate nu, nu alerg la tine, cum ar fi logic. Nici la el. Ci o strâng pe ea în braţe cu putere. Cât pot de tare. Şi îi spun oftând: 'Copilul meu mic.' (Mikró pedí) Şi mă priveşte mirată. Şi doar privirea ei lipsită de griji şi nebănuitoare ma linişteşte. Şi mă gândesc, şi sunt convinsă, că dacă ea nu vede grijile, acestea nici nu există. Sigur. Cred că aşa şi este. Cred ca ea a venit pe lume ca să mă liniştească. Deşi eu ar trebui să-i spun ei: 'Totul va fi bine'. Pentru că aşa scrie în cărţi. Dar poate nu e chiar aşa.

Scrisoare pentru mama, dupa vizita ei scurta, cadou pentru doua zile de nastere

Ai venit. Şi ai plecat. Ai fost un vis. Ai fost cadoul de ziua mea. Neîmpachetat şi totuşi la fel de surprinzător, pentru că decizia călătoriei a fost spontană, deşi exista de aproape patru ani în mintea şi inima noastră. Şi a mea. Şi a ta. Şi a mea, fără îndoială. Fără îndoieli, da? Întotdeauna, nu uita, în spatele deciziilor şi acţiunilor mele a existat ÎNTOTDEAUNA, deci, nu uita, un motiv. Bun, rău, sfâşietor, asupritor, interzicător, imposibil de acceptat, nu contează. Întotdeauna există însă un motiv şi întotdeauna ceea ce se întâmplă, deşi ai impresia că este cea mai bună decizie pe care aş fi putut să o iau, nu uita că nu este decizia mea. Cineva, mai sus decât mine şi decât tine, a hotărât aşa. Şi uneori ne lasă să credem că am hotărât noi. Şi când descoperi că de fapt nu tu, ci El, hotărăşte ce e mai bine pentru tine, rugămintea ta se transformă în ‚Doamne, arată-mi calea cea mai bună pentru mine’. Încetezi să mai ceri acel ceva concret, care oricum dacă nu trebuie să se întâmple (pentru că nu tot ceea ce ceri îţi şi trebuie), nu se întâmplă, şi tot ce-ţi mai rămâne de făcut este să te mâhneşti. Ori El ne spune: Nu te mâhni. Indiferent de situaţie.
Ai venit. Şi ai plecat. Şi mi-ai lăsat pasta ta de dinţi. Şi o a doua periuţă, ‚poate-mi foloseşte mie, că este nouă’. Şi multe răni închise (le-ai închis tu cu suturile tale de mamă, de neînlocuit, indubitabil). Şi multe clipe de neşters. Sunt la fel de vii, ca şi cum nici nu ai fi plecat. Oricum eu în fiecare clipă trăiesc ca şi cum nici nu ai fi venit. Căci mereu te aveam în minte. Dinainte. Nu a trebuit să vii ca să-mi amintesc de legătura noastră ombilicală despre care ne mint atâţia psihologi că se rupe oarecum la naştere. Prostii. Ea nu se rupe nici la naştere, nici la căsătorie (la fiecare căsătorie ai simţit o deşirare, FALSĂ, te asigur, ca şi cum cineva mă lua de lângă tine, FALS, te asigur), nici la moarte. Pentru că eşti ‚eu’ şi sunt ‚tu’. Cum? Acesta este unul dintre misterele pe care ştiinţa nu le va explica niciodată. Şi eu nici nu vreau să reuşească. Pentru că este ceva ce simţi. Şi simt. Nu uita că primul gând care-ţi vine în minte atunci când ţi se pare că eu ‚nu mă gândesc la tine’ nu e de la El.
Ai venit. Şi ai plecat. Şi ştiu că atunci când vei pleca cu adevărat vei pătrunde în mine şi vei rămâne acolo. Doar acolo. Fără alte împrăştieri care mă împiedică acum să mă bucur pe deplin de tine. Şi atunci voi şti să mă bucur că eşti doar a mea.