Atunci cand cei dragi te dezamagesc

Uneori, sau de cele mai multe ori, cei (mai) dragi ne dezamagesc crunt. Si toata lumea spune ca problema este la tine. :) Da, da, revoltator de...revoltator...Cica tu esti de vina ca te astepti la un anumit comportament. Si ca normal, vinovat nu este cel care 'greseste', ci chiar tu, pentru ca 'te astepti' ca ceilalti sa faca ceva.
Cu aceasta problema ma lupt eu, si de fiecare data incerc sa nu imi creez stari proaste din cauza asteptarilor 99% neindeplinite. Se pare ca oamenii de la care nu te astepti te surprind placut si te intrebi de ce. Si se pare ca atunci cand pretinzi ceva tocmai acel ceva nu soseste la tine, pentru ca tu, dorindu-l, te indepartezi de el. Ne relaxam si ne detasam, deci. Lasam incrancenarea sa treaca. Pe langa noi. Asa...usor... Eu, cand sunt suparata/nervoasa, aplic respiratia de calmare: 7 secunde inspir, -7 imi tin respiratia, - 7 expir, -7 imi tin respiratia. Cam de 20 de ori si sigur uiti ce era atat de grav. :)
Se pare ca logica divina este altfel si ar trebui sa o acceptam ca atare si sa stim ca Iubirea are alt plan pentru noi atunci cand nu se intampla chiar ce dorim.De multe ori noi, copiii, alergam. In nestire. Pentru noi. Uneori chiar de noi. Intram in 'reteaua' vietii, care in America este chiar ca in filme. Ritm ametitor, schimbari de planuri (cinematografic vorbind), scenele se succed si uite asa a mai trecut un an si noi, cei 'busy' (cred ca 'ocupat' este obsolet deja, 'busy' cuprinde intreaga notiune de 'ametitor de ocupat'), bifam succese profesionale si pierdem din calitatea vietii. Se scurge din noi incet-incet. Uitam sa simtim. Uitam sa ne amintim de cei uitati. Aceasta este tentatia despre care vorbeam atunci cand spuneam ca mai bine ca nu am ajuns in America. Am senzatia ca in America fiecare zi este un bungee jumping. Pana cand coarda nu te mai tine. Si vrei sa iesi. Din 'retea'. Cam tarziu. Prea tarziu. Cei din afara ei deja nu mai sunt de mult si ai vrea sa-ti fie aproape sa-ti stearga lacrimile fierbinti care abia acum pot tasni. Atat de fierbinti... Dar nu mai este nimeni... Dupa cum spuneam, mama este sufletul. Uitand-o chiar si pentru o clipa, uiti de tine...si te intrebi in van de ce iti este sufletul gol. El este jefuit. De tine..."Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău."Regulile jocului sunt doar 10.Sa nu ne suparam pe nimeni. Sa nu lasam pe nimeni sa ne supere. Doar azi. Nici maine. :)

Diferentele dintre parteneri sau echilibrul prin lipsa

In ultima vreme am citit mult, ezoteric, psihologie aplicata, psihiatrie.....si haul dintre noi doi este parca si mai mare, sau imi este mie greu sa-l mai micsorez.Poate insa ca daca as fi avut pe cineva la fel ca mine alaturi, am fi consumat firul vietii mult mai repede. Totul ar fi fost mult mai intens. Si ar fi atras un moment de distrugere, de disparitie, a mea, a lui....nu stiu. Poate ca asa am un echilibru prin lipsa. Dar echilibru. Chiar daca nu il simt. Cu cat citesc mai mult, cu atat nu stiu mai multe.

Mi-am facut o sora

Sunt mama atipica. Clar. Ma uit la ea si o simt aproape. Dar un aproape...'alaturi'. Este mai mult o sora decat un copil al meu. Exista o distanta benefica, o detasare care ne uneste insa in mod special. Cand a venit pe lume mi-am spus: in sfarsit voi avea si eu cu cine sa ma joc. Copilul unic are acest regret, desi are de toate si toate sunt doar pentru el. Dar...uneori ar vrea sa le imparta cu cineva. De fapt copilul unic din mine isi petrece viata daruind si impartind. Cu toti. Cu ceilalti. Totul. Acum stiu ca a venit pe lume, de fapt am adus-o pe lume ca sa aiba grija de mine. Si eu de ea. Dar cred ca mai mult ea de mine...Si ca sa ne jucam. Da. Ne vom juca. Mult. Mi-am facut o sora.

Despre greseli

Pun valorile omenesti mai presus de Iubire (iubirea vazuta ca iubirea pentru scanteia dumnezeiasca din toate persoanele, care trebuie sa ma umple de iubire omeneasca pentru ei si iubire dumnezeiasca pentru Univers sau Dumnezeu, indiferent de ceea ce fac persoanele). Este o lectie pe care ma incapatanez involuntar sa nu o invat. Mereu ma ranesc oamenii prin ceea ce fac....incerc sa iert, nu pot sa uit...Reusesc sa iert, dar nu uit. Si atunci de ce sa iert, daca nu uit? Tin in mine, nu ma exprim ca sa iasa raul, pentru ca una dintre lectiile copilariei este sa NU. Sa NU spunem in fata celorlalti ce simtim sau gandim pentru ca NU este frumos. Si asa, de mici, invatam sa ne facem rau prin 'educatie', care se presupune ca ne face bine. Si apoi terapeutii incearca sa repare toata viata uneori 'binele' facut de parinti. :) (nu condamn, constat) Lasand sa se acumuleze raul, nu facem decat sa ne autodistrugem. Acest NU are la baza o frica. Frica 'pe mine nu ma iubeste nimeni', o frica perversa. O frica derivata din valoarea omeneasca numita ego. Ar trebui sa traim ca si cand am muri maine. Oricum nu luam nimic cu noi. Iata o libertate absoluta...Nu este deloc fatalism.

Aida

Am uitat ziua şi anul şi motivul. Dar nu am uitat emoţia. (Deşi am uitat atâtea emoţii de-a lungul vieţii.) Emoţia întâlnirii cu cea care avea să ţină locul pentru scurt timp la ora de română. Există oameni care fascinează prin prezenţă, oameni care fascinează prin discurs. Şi oameni absolut fascinaţi. ‚Personajul’ ne-a acaparat din start, iar eu am început sa studiez, devenisem din nou copil mic, care încă nu ştie să vorbească şi doar observă…totul: oameni, cuvinte, gesturi, atmosfera, cele negrăite. Forţă… mister… hotărâre…prestanţă…magnetism…carismă…pătrundere…provocare…Emoţiile s-au tradus în cuvinte abia acum, după 12 ani. Atunci eram doar fascinată. Emanam admiraţie. Învăţată să fiu o elevă cuminte şi silitoare, eram acum provocată să fiu eu însămi şi nu ştiam cum. Ştiam cum să NU fiu. Şi m-am blocat. Mi se imprima în acelaşi timp, tacit, o încredere neobişnuită în mine. Telepatic am aflat că există şi libertate. O libertate reglementată, dar deloc îngrădită, cum eram obişnuită şi credeam că ‚doar aşa trebuie să fie’. Primeam mesaje nerostite despre toate. Citesc acum că ‚Predarea materiei într-un mod care stimulează emoţia elevilor produce o înregistrare privilegiată, generând momente educaţionale.’ Sunt sigură că dacă am fi avut mijloacele tehnologice, am fi ascultat şi muzică. Clasică. Negreşit. Am înţeles că atunci mă aflam în faţa unui sculptor al emoţiei care ne anima pe noi, elevii, spectatori pasivi la teatrul în care profesorul este unicul actor şi am simţit cum toţi ne trezeam şi ne deschideam ca florile. Eram educaţi. Cu ochii. A fost un moment magic care a dilatat timpul. O vibraţie pe unda Iubirii. A fost, cu siguranţă, o altfel de lecţie. Lecţia despre mine. Ulterior aveam să cunosc şi discursul şi am avut parte şi de o infuzie de cunoştinţe, sfaturi, poveşti, emoţii, impresii, la un pahar de socată (‚madlena’ mea). Şi nu m-aş mai fi dat dusă. Şi de atunci o port mereu în inimă, este cameea sufletului meu.

Eseu pe marginea nuvelei 'Phil' (Aida Hulubei)

Phil reprezintă căutarea identităţii. Phil se caută pe sine în afară. Se caută în lucruri care speră să-i dea un sens vieţii. Îşi caută trecutul pentru a trăi prezentul şi a păşi în viitor. Zbaterea sa dovedeşte însă că trecut-prezent-viitor coexistă. ‚Acum’ le conţine pe toate în acelaşi timp. Phil, un copil mare care fuge de propria nimicnicie. Căutarea fără rezultat îl face sa se îndoiască de capacitatea lui de percepţie. Venirea pe lume a unui copil TREBUIE sa aibă un sens, de aceea Phil vrea să-şi găsească părinţii reali, refuzând să accepte faptul că este conceput în laborator, produs al unui experiment fără altă finalitate decât crearea unui copil, indiferent de situaţia mamei şi lipsa tatălui, ceea ce creează confuzie în momentul în care Phil are parte de iubirea unei persoane în rol de mamă adoptivă, care îi sculptează în minte şi în suflet conceptul de mamă şi familie, senzaţia de apartenenţă. Phil vrea să aibă şi să ‚fie avut’. Phil este în căutarea adevărului-minciună care să dea un sens nimicului. Phil este strigătul disperat al unui copil adus pe lume cu forţa, cu ajutorul unui artificiu, care spre deosebire de ceilalţi copii care îşi aleg părinţii pentru că au nevoie de ei. Phil este un copil artificial, un robot cu suflet. Phil a fost ‚întrupat’ de alţii cu forţa şi vrea să ştie al cui este sufletul. Phil îşi caută sufletul. Sufletul este mama. El are trei şi totuşi niciun suflet. Simte că niciunul nu îi aparţine. Phil îşi reclamă dreptul la liberul arbitru. Phil a fost ‚sinucis’ de cei care i-au dat viaţă. Pentru că mama lui ştia clar că nu îi va putea fi mult timp alături. Şi totuşi a ales să-i dea viaţă. Cu ce drept? Phil are sufletul plin de locuri comune, de stereotipuri şi se caută pe el însuşi la fel ca orice alt copil normal sau nu, crescut într-o familie completă sau nu. Toţi se caută pe ei înşişi în speranţa de a-şi afla sensul vieţii. Fiecare copil are lecţia sa de viaţă. Drama sa. Pentru că oricum lucrurile nu sunt şi vor fi niciodată aşa cum trebuie sau ar trebui să fie. Dar fiecare are în minte o imagine dorită care îl ghidează mai mult sau mai puţin bine pe drumul vieţii. Phil îşi caută imaginea, dar memoria strămoşească este goală. Phil este un copil ajutat de două incubatoare, cel de la spital în momentul naşterii şi de ‚incubatorul’ Mina. Acum, când este scos din al doilea incubator, simte chemarea lichidului amniotic. Pentru că singura forţă care îl ajuta să existe era mama adoptivă, sufletul lui adoptiv. Phil este deconectat brusc de viaţă (sau de moarte, moartea singurei fiinţe care l-a iubit) de la aparatul de respiraţie artificială. În auzul minţii sale percepe doar acel sunet interminabil şi vede linia care anunţă sfârşitul existenţei celui conectat. Doar în lichidul amniotic este linişte, se simte în siguranţă, nu există gânduri şi-şi poate alege sufletul. Phil vrea o altă şansă. Şansa în care să existe cu adevărat prin motorul vieţii: Iubirea adevărată. Şi înoată spre origini.

'(Romanian) Woman Who Gave Birth at 66 Wants Second Child'...

"Sunt copii care raman orfani din mana destinului. Care este diferenta? - va intreba mama varstnica. Probabil intentia. Ca rezultatul este acelasi. Un copil fara mama. Fara tata. Un etern copil. Al cui? un copil etern pentru ca nu poate depasi varsta copilariei. Nu are toate componentele ecuatiei. Si va incerca sa o rezolve mereu. Si orice rezultat va obtine, ii va da cu virgula. Si mai ales cu minus. Si in cerinta se 'cerea' un rezultat intreg. Si pozitiv. Un TOT. Un unu plus unu fac trei. Si oricate combinatii luate cate k ar gasi pentru a obtine rezultatul 3, oricine va juca rolul 1, rolul 2, tot nu va da trei.Pentru ca trei il contine pe unu plus unu plus unu. Doar un anumit unu, plus unu plus unu. Cel din intentia initiala. Si daca separat nu exista, cum pot exista impreuna? Un copil care va fi mereu un trei din unu."