Bărbaţii sunt toţi Casanova

Bărbaţii sunt toţi Casanova. Scanează, scanează, până când într-o zi recunosc genele viitoarei mame a copiilor lor şi se decid sa facă un copil cu ea, şi apoi şi nunta. Până atunci, până când vine simţirea, sunt 'ginerică de weekend, de zi, de noapte etc.'. Acum, când bărbaţii nu se însoară pe neîncercate etc. (înainte sex fără nuntă nu prea se 'dădea'), familia este o idee pe lista cu 'trebuie'. Mulţi se însoară pentru ca trebuie ‚să facă şi ei pasul ăsta, nu?’, (nu pentru ca aşa simt cu adevărat), după multe weekend-uri de 'chefuit' pana în zori fără alţi nuntaşi cărora la un moment dat nu prea le mai văd rostul, sau pur şi simplu obosesc. Este obositor, epuizant, să te tot armonizezi cu una, cu alta. Ba cu una, ba cu alta. Ajungi sa fii un cocktail de femei sorbite, un puzzle fals, nemulţumit de toate în parte, dar luând de la fiecare doar ce şi cât trebuie. Şi se retrag ca balenele pe mal, sa moara într-o relaţie care le convine din mai multe puncte de vedere dar în care dragostea, scânteia şi divinul nu prea sunt de găsit. (Şi mai fac şi copii, aşa, să fie acolo.) Mai rar să le găseşti pe toate într-o femeie, mai rare femeile care vor să-şi umple golurile remarcate de bărbaţi, mai rari bărbaţii sinceri care să te ajute la evoluţie pentru ca aceste doua insecte din borcanul numit căsătorie să nu ajungă să se mănânce una pe alta. Căsătoria este un cameleonism permanent. În care trebuie să ştii ce formă să iei, şi să vrei să o iei pentru a nu interveni acea inevitabilă despărţire 'în viaţă' (nu până când 'moartea ne va despărţi').

Mama este departe

Mama este departe. Si de-abia acum, cand este foarte departe, o simt atat de aproape. Si legatura stabilita inainte de a ma naste - care a devenit exagerata pe parcursul vietii incat era uneori 'sufocanta' pentru mine si m-a facut sa ma indepartez fizic, incercand de fapt sa ma rup cu sufletul, pentru a nu suferi mai tarziu, cand singura certitudine a vietii, moartea, avea sa se materializeze - a devenit de nedizolvat. Mama este departe. Si pentru ca este departe, si nu numai, se gandeste mereu. La mine. La noi. Si cumpara. Lucruri. Cadouri. 'Prostioare', cum spune ea. Ii spun mereu sa nu mai cumpere. Ea insa ma asigura ca, desi stie ca nu intotdeauna ma ghiceste atunci cand imi ia ceva, este fericita pentru ca ei ii plac aceste mici obiecte cu care ma inconjoara in lipsa. Si tocmai aceste cadouri, pe care acum nu stiu unde sa le mai ascund pentru ca nu mai am loc de ele si in niciun caz nu le-as arunca (cum sa arunci oare sufletul mamei tale la gunoi?) vor fi primele care imi vor iesi in cale atunci cand certitudinea va veni sa-si ceara drepturile. Si tocmai pe ele le voi cauta asiduu: 'Stiu ca imi cumparase acel inel pe care nu l-am purtat niciodata pentru ca nu este pe gustul meu, oare unde l-am pus? As vrea sa-l vad. Si bluza aceea, albastra, eu nu port albastru, dar as vrea sa o pun pe mine, sa dorm cu ea, poate asa mai simt inca o data mangaierea calda a mamei, mai ales la inima. Acolo am cea mai multa nevoie sa o simt acum. Mereu. Locul in care a vrut intotdeauna sa patrunda pentru a face pe doctorul chirurg, pentru a scoate din inima mea tot ceea ce ma durea, locul in care a avut intotdeauna impresia ca nu a patruns, si intr-o aberatie de-ale ei, datorata unui acces de dragoste,mi-a spus intr-o zi ca are impresia ca macar nu a fost vreodata. Locul din care stiu ca nu are cum sa iasa vreodata'.

Voi avea mereu 14 ani

Oricat as imbatrani, tot ma bucur uneori ca un copil. Si am impresia ca voi avea intotdeauna 14 ani. Oricat de mama as fi, de oricate ori, tot un copil cu copil raman. Si ma intreb daca in vreuna dintre vietile anterioare nu am murit cumva la 14 ani. Si desi am depasit de mult acea varsta in viata aceasta, emotional refuz sa o trec. Refuz sa imbatranesc emotional. Dar si sa ma maturizez. Si imi dau seama ca la 14 ani am inceput sa traiesc. Cred ca de fapt am murit cand am inceput sa traiesc.