Practic intreaga ta viata depinde...

...de modul in care intelegi moartea.

Mai presus de Dumnezeu

Lazarev spunea ca porunca principala în viaţă este 'Să nu ai alt Dumnezeu în afară de mine'. Şi îmi dau seama că tocmai am încălcat-o când tocmai îmi găsisem echilibrul şi te pusesem mai prejos de El. Tocmai am încălcat-o panicându-mă la gândul că vei pleca. Deci te-am pus mai presus de El. Şi nu e bine. Trebuie să găsesc din nou modalitatea de a te pune mai prejos. Ca să dau din nou un sens vieţii. Mele. Noastre. Secretului nostru mic. Dar nu e uşor. Pentru că nu Dumnezeu va pleca. Ci tu...

Trebuie să învăţ să trăiesc fără tine

Am învăţat să trăiesc fără săruturile tale pentru că nu îţi plăcea să săruţi. Aşa mi-ai spus. Am învăţat să trăiesc fără îmbrăţişările tale pentru că nu îţi plăcea să îmbrăţişezi. Aşa mi-ai spus. Am învăţat să trăiesc fără ca tu să-mi fi spus vreodată 'Te iubesc' pentru că nu îţi plăcea să spui 'Te iubesc'. Aşa mi-ai spus. Acum trebuie să învăţ să trăiesc fără tine. Pentru că aşa s-a hotărât. Şi mă întreb când te-am avut. Şi dacă tot nu te-am avut, de ce mă doare atât de mult că te pierd?

Ce rost mai au visele în doi când ştii că oricum fiecare moare separat?

Astăzi îmi este greu să găsesc un rost viselor în doi de vreme ce oricum fiecare moare separat. Şi ştiind că unul dintre cei doi moare mult prea devreme este imposibil să găsesc puterea de a nu aştepta acea clipă zi de zi şi de a nu spune că oricum 'La ce bun dacă tot va pleca în curând?' Atâtea planuri, atâtea vise...Se spune că nu se ştie când murim. Prin urmare fiecare zi ar trebui trăită ca şi cum ar fi ultima. Dar nu se spune nimic despre atunci când ştii sigur că va fi în curând. Cum ar trebui atunci trăite zilele?Bolile incurabile se vindecă. Accidentele nu.

A venit iarna mult prea devreme în sufletul meu

Am aflat. Am aflat că vei pleca. Mult prea curând. Mult mai curând decât aş fi vreodată pregătită să accept. Şi a venit iarna. S-a aşternut în sufletul meu brusc tăindu-mi răsuflarea, şi de-atunci ninge neîncetat. Şi eu tot merg. Dar zăpada îmi ajunge din ce în ce mai sus. Simt că va veni clipa în care nu voi mai putea înainta. Deloc. Voi rămâne în zăpada asta rece şi rea. De fapt cred că deja sunt acolo. Şi poate doar o minune mă va ajuta să răsuflu iar. Să topesc toată zăpada şi să mă uit la cadoul pe care mi l-ai lăsat. Secret. Încerc sa-mi amintesc ce ochi are şi câtă nevoie are de mine. Dar tot e frig. Mi-e încă prea frig. Pentru că mi-e dor de tine. Şi încă nu ai plecat...

Scoala vietii este putin diferita

Scoala vietii este putin diferita de scoala-scoala. La scoala poti alege ce VREI sa studiezi si apoi te apuci de treaba. In viata trebuie sa descoperi ce trebuie invatat neaparat si sa inveti pana iei examenul (sau te eliberezi de karma, cum se spune). Pana acum mi-am dat seama de mai multe ‘discipline’. Sunt cam grele si fac ce pot. Invat la seral.

Defectele lui

Tata avea niste defecte pe care mama nu le suporta. Desi am zis ca le voi evita cand ma voi casatori, nu am reusit. EL are exact defectele lui tata. Hmmm. Cum reuseste uneori viata sa te lege atat de mult la ochi? Si de ce numesc eu 'viata' masca pe care alegem sa o purtam noi la inceput si pe care o dam jos atunci cand suntem siguri de celalalt de laga noi? Cand mi-am dat seama de ele, mi-am promis ca le voi iubi in loc sa le urasc. Si numai Dumnezeu stie cat incerc. Mult. In fiecare zi. In fiecare clipa. Sa pastrez iubirea. Pana la capat. Orice ar fi.

Uneori sunt cuprinsă de tristeţi sfâşietoare...

...nu fără motiv, bineînţeles. Şi atunci, dintr-un motiv straniu, sau poate nu, nu alerg la tine, cum ar fi logic. Nici la el. Ci o strâng pe ea în braţe cu putere. Cât pot de tare. Şi îi spun oftând: 'Copilul meu mic.' (Mikró pedí) Şi mă priveşte mirată. Şi doar privirea ei lipsită de griji şi nebănuitoare ma linişteşte. Şi mă gândesc, şi sunt convinsă, că dacă ea nu vede grijile, acestea nici nu există. Sigur. Cred că aşa şi este. Cred ca ea a venit pe lume ca să mă liniştească. Deşi eu ar trebui să-i spun ei: 'Totul va fi bine'. Pentru că aşa scrie în cărţi. Dar poate nu e chiar aşa.

Scrisoare pentru mama, dupa vizita ei scurta, cadou pentru doua zile de nastere

Ai venit. Şi ai plecat. Ai fost un vis. Ai fost cadoul de ziua mea. Neîmpachetat şi totuşi la fel de surprinzător, pentru că decizia călătoriei a fost spontană, deşi exista de aproape patru ani în mintea şi inima noastră. Şi a mea. Şi a ta. Şi a mea, fără îndoială. Fără îndoieli, da? Întotdeauna, nu uita, în spatele deciziilor şi acţiunilor mele a existat ÎNTOTDEAUNA, deci, nu uita, un motiv. Bun, rău, sfâşietor, asupritor, interzicător, imposibil de acceptat, nu contează. Întotdeauna există însă un motiv şi întotdeauna ceea ce se întâmplă, deşi ai impresia că este cea mai bună decizie pe care aş fi putut să o iau, nu uita că nu este decizia mea. Cineva, mai sus decât mine şi decât tine, a hotărât aşa. Şi uneori ne lasă să credem că am hotărât noi. Şi când descoperi că de fapt nu tu, ci El, hotărăşte ce e mai bine pentru tine, rugămintea ta se transformă în ‚Doamne, arată-mi calea cea mai bună pentru mine’. Încetezi să mai ceri acel ceva concret, care oricum dacă nu trebuie să se întâmple (pentru că nu tot ceea ce ceri îţi şi trebuie), nu se întâmplă, şi tot ce-ţi mai rămâne de făcut este să te mâhneşti. Ori El ne spune: Nu te mâhni. Indiferent de situaţie.
Ai venit. Şi ai plecat. Şi mi-ai lăsat pasta ta de dinţi. Şi o a doua periuţă, ‚poate-mi foloseşte mie, că este nouă’. Şi multe răni închise (le-ai închis tu cu suturile tale de mamă, de neînlocuit, indubitabil). Şi multe clipe de neşters. Sunt la fel de vii, ca şi cum nici nu ai fi plecat. Oricum eu în fiecare clipă trăiesc ca şi cum nici nu ai fi venit. Căci mereu te aveam în minte. Dinainte. Nu a trebuit să vii ca să-mi amintesc de legătura noastră ombilicală despre care ne mint atâţia psihologi că se rupe oarecum la naştere. Prostii. Ea nu se rupe nici la naştere, nici la căsătorie (la fiecare căsătorie ai simţit o deşirare, FALSĂ, te asigur, ca şi cum cineva mă lua de lângă tine, FALS, te asigur), nici la moarte. Pentru că eşti ‚eu’ şi sunt ‚tu’. Cum? Acesta este unul dintre misterele pe care ştiinţa nu le va explica niciodată. Şi eu nici nu vreau să reuşească. Pentru că este ceva ce simţi. Şi simt. Nu uita că primul gând care-ţi vine în minte atunci când ţi se pare că eu ‚nu mă gândesc la tine’ nu e de la El.
Ai venit. Şi ai plecat. Şi ştiu că atunci când vei pleca cu adevărat vei pătrunde în mine şi vei rămâne acolo. Doar acolo. Fără alte împrăştieri care mă împiedică acum să mă bucur pe deplin de tine. Şi atunci voi şti să mă bucur că eşti doar a mea.

Uneori imi este asa de greu...

...pentru ca este foarte obositor si trist sa stai langa cineva care nu te iubeste, nu te intelege, nu intelege lumea cum o intelegi tu si deci nu respecta regulile ei si nici nu este interesat de evolutia personala in niciun fel. Este trist pentru ca te intrebi cum sa faci sa continui sa stai cand de fapt ai plecat de mult. Si cand stii ca ai putea sa fii fizic undeva, cu cineva si astral altundeva, cu altcineva. Dar nu stii daca este bine sa-ti fie bine.

Despre Suflet si regrete

SUFLETUL este veşnic. Conform teoriei pe care am îmbrăţişat-o, sufletul se întrupează în mai multe trupuri, pentru a învăţa permanent să se întoarcă la Iubire (cu I mare), pentru a fi perfect, aşa cum era la început. Totul tinde oricum către perfecţiunea primordială. Iubirea, deci, impulsul care a creat Sufletul, este veşnică.
Noua ne plac lucrurile interesante. De ele ne ocupăm în această mare sala de aşteptare a vieţii. Ce aşteptăm? Să vină trenul morţii, ca să ne urcăm în el atunci când suntem pregătiţi, sau sa ne ia din mers, sau să ne calce atunci când se consideră că nu mai avem nimic de învăţat şi chiar trebuie să ne naştem din nou pentru că nu se mai poate altfel. Aceste momente sunt de obicei acelea în care omul greşeşte în mod repetat şi pică la lecţiile karmice şi atunci trebuie să plece, poate în alt corp şi, cu alte date ale ecuaţiei, ajunge la egal şi poate este norocos să afle şi răspunsul pentru a fi un eliberat. Puţini însă se eliberează karmic într-o singură viaţă. Important este să încerci.
Când există regret, nu avem echilibru. Or acesta este foarte important. Pentru Suflet.
De aceea scriu oamenii. Şi de aceea citim. Citim idei, trăim idei şi ne transformăm.

Bărbaţii sunt toţi Casanova

Bărbaţii sunt toţi Casanova. Scanează, scanează, până când într-o zi recunosc genele viitoarei mame a copiilor lor şi se decid sa facă un copil cu ea, şi apoi şi nunta. Până atunci, până când vine simţirea, sunt 'ginerică de weekend, de zi, de noapte etc.'. Acum, când bărbaţii nu se însoară pe neîncercate etc. (înainte sex fără nuntă nu prea se 'dădea'), familia este o idee pe lista cu 'trebuie'. Mulţi se însoară pentru ca trebuie ‚să facă şi ei pasul ăsta, nu?’, (nu pentru ca aşa simt cu adevărat), după multe weekend-uri de 'chefuit' pana în zori fără alţi nuntaşi cărora la un moment dat nu prea le mai văd rostul, sau pur şi simplu obosesc. Este obositor, epuizant, să te tot armonizezi cu una, cu alta. Ba cu una, ba cu alta. Ajungi sa fii un cocktail de femei sorbite, un puzzle fals, nemulţumit de toate în parte, dar luând de la fiecare doar ce şi cât trebuie. Şi se retrag ca balenele pe mal, sa moara într-o relaţie care le convine din mai multe puncte de vedere dar în care dragostea, scânteia şi divinul nu prea sunt de găsit. (Şi mai fac şi copii, aşa, să fie acolo.) Mai rar să le găseşti pe toate într-o femeie, mai rare femeile care vor să-şi umple golurile remarcate de bărbaţi, mai rari bărbaţii sinceri care să te ajute la evoluţie pentru ca aceste doua insecte din borcanul numit căsătorie să nu ajungă să se mănânce una pe alta. Căsătoria este un cameleonism permanent. În care trebuie să ştii ce formă să iei, şi să vrei să o iei pentru a nu interveni acea inevitabilă despărţire 'în viaţă' (nu până când 'moartea ne va despărţi').

Mama este departe

Mama este departe. Si de-abia acum, cand este foarte departe, o simt atat de aproape. Si legatura stabilita inainte de a ma naste - care a devenit exagerata pe parcursul vietii incat era uneori 'sufocanta' pentru mine si m-a facut sa ma indepartez fizic, incercand de fapt sa ma rup cu sufletul, pentru a nu suferi mai tarziu, cand singura certitudine a vietii, moartea, avea sa se materializeze - a devenit de nedizolvat. Mama este departe. Si pentru ca este departe, si nu numai, se gandeste mereu. La mine. La noi. Si cumpara. Lucruri. Cadouri. 'Prostioare', cum spune ea. Ii spun mereu sa nu mai cumpere. Ea insa ma asigura ca, desi stie ca nu intotdeauna ma ghiceste atunci cand imi ia ceva, este fericita pentru ca ei ii plac aceste mici obiecte cu care ma inconjoara in lipsa. Si tocmai aceste cadouri, pe care acum nu stiu unde sa le mai ascund pentru ca nu mai am loc de ele si in niciun caz nu le-as arunca (cum sa arunci oare sufletul mamei tale la gunoi?) vor fi primele care imi vor iesi in cale atunci cand certitudinea va veni sa-si ceara drepturile. Si tocmai pe ele le voi cauta asiduu: 'Stiu ca imi cumparase acel inel pe care nu l-am purtat niciodata pentru ca nu este pe gustul meu, oare unde l-am pus? As vrea sa-l vad. Si bluza aceea, albastra, eu nu port albastru, dar as vrea sa o pun pe mine, sa dorm cu ea, poate asa mai simt inca o data mangaierea calda a mamei, mai ales la inima. Acolo am cea mai multa nevoie sa o simt acum. Mereu. Locul in care a vrut intotdeauna sa patrunda pentru a face pe doctorul chirurg, pentru a scoate din inima mea tot ceea ce ma durea, locul in care a avut intotdeauna impresia ca nu a patruns, si intr-o aberatie de-ale ei, datorata unui acces de dragoste,mi-a spus intr-o zi ca are impresia ca macar nu a fost vreodata. Locul din care stiu ca nu are cum sa iasa vreodata'.

Voi avea mereu 14 ani

Oricat as imbatrani, tot ma bucur uneori ca un copil. Si am impresia ca voi avea intotdeauna 14 ani. Oricat de mama as fi, de oricate ori, tot un copil cu copil raman. Si ma intreb daca in vreuna dintre vietile anterioare nu am murit cumva la 14 ani. Si desi am depasit de mult acea varsta in viata aceasta, emotional refuz sa o trec. Refuz sa imbatranesc emotional. Dar si sa ma maturizez. Si imi dau seama ca la 14 ani am inceput sa traiesc. Cred ca de fapt am murit cand am inceput sa traiesc.